For The Beautiful Ones

Toată căldura de la amiază m-a înnebunit şi am început să am halucinaţii. Cred că m-am certat cu Vlad si Cătălin în aceeaşi zi. Dar ştiu că nu e adevărat.  E doar  în imaginaţia mea. Lemnul cabanei începe să se răcorească şi mă uit în sus: cerul devine din albastru, alb. Soarele nu mă mai arde,  deasupra crengilor celor mai înalte zăresc pete gri. Nori. O să plouă. În sfârşit. Stau sprijinită de veranda de lemn şi aştept picăturile salvatoare. Se răcoreste din ce in ce mai tare dar încă mi-e cald şi nu mai pot aştepta mai mult. Mă întorc şi deschid lada frigorifică de langă mine. Scot o îngheţată şi desfac repede ambalajul. O mănânc incet. Nu se topeste instantaneu acum. E a cincea îngheţată astăzi şi simt că aş putea uşor sări peste cină. Îngheţata îmi dă exact câtă energie am nevoie să trec peste zilele călduroase. Speram că în munţi e mai răcoare. Sunt sigură că şi azi au fost peste treizeci de grade. În condiţiile astea, nu vreau să-mi imaginez cum e la oras.  Pun ambalajul de la îngheţată pe balustrada  lată dar vântul începe să bată rapid şi mi-o smulge de sub palmă. Mă uit pierdută dupa el prin aer. Sper să nu ajunga undeva unde l-ar putea vedea Vlad. S-ar supăra. Din nou. Deci nu-mi imaginasem, chiar mă certasem cu el. Îmi trece prin minte discuţia cu el.Îi revăd faţa, cum ţipă la mine, cum mă ceartă, de parcă ar fi mama.  Oftez. Îmi amintesc apoi convorbirea cu Cătălin. Speram să mă înţeleagă. Nu puteam să plec de aici cât timp bunica era în spital. Eram blocată într-un sat de munte şi eu şi Vlad pentru cel putin înca două săptamani.  Din departare se aude tunând. Mă uit în zare. Norii ce deabea se vedeau cu zece minute în urmă acoperă acum o bună bucată din cer. Picură. Nu se mai aude nimic pentru un timp. Păsarile trebuie să se fi adapostit prin cuiburi iar insectele pe sub frunze. Un tunet puternic mă face să tresar.

Ca hipnotizată Ella se desprinde încet de balustrada veche şi se îndreaptă spre scări. Ploaia începuse. Ella se mişcă încet spre mijlocul pajiştei. Plouă din ce în ce mai tare. Cerul se întunecă brusc şi se dezlanţui furtuna. Vântul bate sălbatic mişcând copacii în toate direcîţiile, frunzele se desprind de crengi şi işi iau zborul spre cer, lovite de ploaie şi batute de vânt, rămân în aer până când se lipesc de trunchiul altor copaci sau de acoperişuri. Picăturile de ploaie sunt mari şi dese.  Se trântesc de pamânt şi împroaşcă în jur noroi. Liniştea, trecută demult, devine un vacarm. O combinaţie de picături de ploaie care se lovesc de tablele acoperişului, şuieratul violent al vântului şi geamuri lăsate deschise care acum se trântesc la locul lor. Ella, in mijlocul pajistii, ţinea ochii închişi şi faţa ridicată spre cer. Auzea picăturile trecându-i pe langă urechi şi trântindu-se de pielea ei dezvelită. Simţea cum apa se scurge pe piele, intră în haine şi se topesc în interiorul ei. Se simţea ca un foc mult prea dogorâtor care acum era stins. Se bucură de răcoarea serii ca de cea mai bună îngheţată. Inspiră adânc şi simţi miros de ploaie: iarba udă şi nori. Deschise ochii şi nu văzu decât ceaţă. Tot în jur îşi pierduse conturul şi se contopise cu ploaia. Închise ochii din nou. Norii deasupra ei, mişcaţi de masele de aer se ciocniră şi trosniră ca oasele rupte ale unui uriaş. Valea hui şi oamenii în case îşi făcură cruce.  Ella auzi trăsnetul şi simţi energia declanşata. Ridică mâinile şi se simţi, deşi îngreunată de apă, pentru prima oară eliberată de griji. Uită de tot, de toate şi de ea insăşi. Cinci secunde după ce sunetul trăsnetului încetă, se lumină totul. Ella deschise ochii uimită de lumina bruscă, pentru o jumatate de secundă putu să observe peisajul în cele mai adânci detalii, după care se întunecă din nou. Şi căzu moale pe pământ.

De când începu ploaia, Vlad alerga să bage păsarile în cuşti şi să se asigure că nu ies de acolo. Nu se gândi la sora lui, fiind sigur că e înauntru, citind sau desenând. Când termină de închis păsarile deja ploua tare. Alergă spre casă şi nu se uită decât să nu calce în noroi. Apasă pe clanţă şi intră în bucătăria bătrâneasca.

-Ella! Ella, adu-mi un prosop!

Nu se auzi nimic aşa ca mai incercă odata. Se descalţa şi intră în camera de zi. Ella nu era pe niciunul din cele doua paturi iar cartea era cum o lăsase, închisă pe masă. Observă că uşa de la intrarea principală era încă deshisă şi se întreba ce motiv ar fi avut sora lui să facă asta pe o vreme ca asta. “E atât de neatentă!” îşi spuse şi ieşi să închidă uşa. Puse mâna pe clanţa şi nu apucă să tragă uşa pentru ca cerul trăsni. Inima îi îngheţă pentru o secundă şi închise ochii strâns acoperindu-şi faţa cu cealaltă mână. Când îi deschise afară era atâta lumina că ochii il dureau. Inima îi îngheţa din nou cand o văzu, în mijlocul pajiştii, pe Ella prăbuşindu-se în ploaie. Apoi lumina fulgerului dispăru şi rămase, cuprins de întuneric şi de spaimă, uitându-se în gol spre locul unde o văzu pe sora sa căzând.

Cine a mai citit blogurile mele anterioare :    RoXo şi   Driving trough life ştie că aveam început un roman . Găsiţi aici primul capitol . După ce, in 3 ani am scris 40 de pagini de caiet A6, m-am lăsat şi nu pentru că îmi displacea subiectul, ci pentru că nu aveam timp sau super- inspiraţie. Inspiraţie simplă mai erau câteva rămăşiţeş adică dacă mă aşezam să scriu, continuam povestea câteva pagini.

De curând însă, am avut un fel de nevoie de a scrie ceva, şi cum am văzut că romanul e o ţintă prea înaltă, m-am apucat de scris povestiri scurte(ceea ce nu se mai aplică acum având în vedere faptul că eu cînd mă apuc de scris nu mă mai opresc). Am cerut păreri in legătura cu subiectul povestirilor mele şi am pornit la treabă.

Inspiraţia a venit curând, neanunţată, şi aşa m-am apucat de scris. Scriam aproape în fiecare zi. Nu stăteam mai mult de cinci minte uitându-mă la foaie fără să scriu nimic, iar atunci stăteam aşa pentru că mă furau gândurile prin alte părţi.  Prea mult cu vorba.  În continuare pun cateva rânduri/ pagini din cât am scris până acum pe calculator.

P.S. Treaba cu copyrightul e valabilă şi aici… Cu alte cuvinte, eu sunt autoarea şi nimeni înafară de mine nu are dreptul să copie, să reproducă sau să listeze orice parte din fragmentele de mai jos fără aprobarea mea.

Enjoy!

Mă întalneam cu el în fiecare dimineaţa. “Mă întalneam” e cam mult spus, de fapt. Călătoream în acelaşi autobuz spre şcoală pentru că stăteam în cartiere apropiate.

De obicei plecam de acasa la 7 fără 8 minute şi ajungeam în staţie cu 2 minute înainte de a veni autobuzul.

În ziua aceea am plecat la fără un sfert. Mă trezisem devreme şi terminasem de mâncat la timp aşa că m-am îmbracat şi am plecat mai repede. Ei nu erau acolo. “Ei” însemnand vreo cinci fete cu care nu am vorbit niciodată şi vreo trei băieţi la care nici nu mă uitam. Nu sunt o persoana sociabilă. Nu vorbesc decât daca sunt întrebată  şi nu pot duce o conversaţie la ceva interesant decât dacă persoana cu care vorbesc are o pasiune pentru discuţii. Îl remarcasem pe băiatul acela pentru că era singurul mai apropiat de gustul meu. Niciunul din băieţii de la şcoala nu era prea interesant şi o schimbare în peisaj, ca acest băiat era binevenită. Era nou în oras, ştiu asta pentru că nu-l văzusem pâna atunci şi pentru ca avea pe ghiozdan numele fostului săau liceu. Îl vedeam aproape in fiecare dimineaţa şi după-amiaza. Mă uitam la el destul demult şi cred că inima mea inceprea să simta lucruri. Ştiam că nu ma puteam îndrăgosti de el. Nu îl ştiam, nu părea foarte impresionant şi nici dornic de a avea pe cineva, deci nu aveam niciun motiv să mă gândesc la el ân drum spre statie sau să-mi bată inima mai tare atunci când îl vedeam. Reacţtiile corpului meu mă enervau si începusem de ceva timp sa îmi înfig unghiile în palma când gândurile plecau aiurea. Mi-aş fi dorit să-mi fi ramas urme în palmă. Să fiu mândră de realizări, mândră că am reuşit să-mi strunesc gândurile. În dimineaţa în care am plecat mai devreme de acasă mi-a fost mai uşor să num ă mai gândesc la el. Îimi uitasem căştile de la mp3 player pe birou şi mă puteam gândi la alte lucruri. Când am ieşit în intersectie am fost foarte tentată să mă uit în direcţia din care venea el, dar am reuşit să ma stăpânesc chiar şi fără să îmi rănesc palmele şi cred că aveam un zâmbet trimfător pe faţă când l-am văzut trecând chiar pe lângă mine. Reacţia inimii nu mi-a fost favorabilă dar imi venea să râd. Am mers în spatele lui până în staţie dar am încetinit pasul, părea că nici el nu se simţea  confortabil de apropiere. A trebuit să aştept cinci minute să vină autobuzul. M-am aşezat la locul meu obişnuit de unde nu vorbeam cu nimeni. Când a ajuns, ca de obicei m-am ândreptat spre intrare. El s-a băgat în faţa mea; întotdeauna făcea asta si m-a enervat, asa că am vrut să intru în faţa lui dar după o clipă m-am razgândit. Păru enervat de ceea ce tocmai am făcut şi m-a lăsat să intru. Mi-a spus: “Hai!” pe un ton enervat.

Nu m-a enervate dar am simţit cum toate acele speranţt mici s-au năruit. Tot ce încercam eu să along băgându-mi unghiile în palma a făcut el cu doar un cuvant. Nu pot să spun ca nun îi eram puţin recunoscătoare pentru asta. Deranjată fiind de tonul lui înţepatoram gândit-cu voce tare, se pare- ” Loser” în acelaşi timp din spate am auzit, cu acelaşi ton, vocea lui spunându-mi: ” Brat!”. M-am facuit ca nu aud şi m-am aşezat la locul meu obişnuit din spate. El s-a aşezat într-un scaun mai în faţa. Nu prea îi pasa unde stătea. Din fericire în dimineaţa aceea nu venise singura persoană  cu care vorbeam în drum spre şcoala. Numele ei era Iulia şi nu ma simţeam neapărat ne în prezenţa ei. Subiectele de discuţii se îndreptau întotdeauna spre şcoala pentru că era în liceu cu mine. În ziua respectivă luase autobuzul mai devreme, avea o lucrare de dimineaţă şi voia să mai înveţe. Asta m-a ajutat. Probabil ar fi trebuit să-I explic de ce am făcut “ratat” un om pe care nu-l cunoşteam iar discuţiile pe teme din astea nu-mi prea plac. Tot drumul spre şcoala in autobuz m-am uitat pe geam regretând ca am uitat căştile  de la plazer acasă. Acum eram nevoită să aud bârfele fetelor din spate şi radioul obişnuit. Din când în când mintea pleca spre subiectul pe  care mi l-am interzis apoi mă forţam să-mi amintesc ultimile lui cuvinte. Zâmbeam, pentru că in sfarşit câştigam lupta cu mine, şi cred că zâmbetul nu era doar în mintea mea.

Am coborât din autobuz şi m-am îndreptat liniştită spre şcoală cu mintea departe la cine ştie ce lucrurui inutile. Liceul “lui” era în drum spre al meu,destul e aproape  de locul unde oprea autobuzul. Deşi stătuse mai în faţa, a coborât după mine din autobuz şi i-a luat ceva timp să mă ajungă din urmă.

-Eşti înteagă la minte? Se rasti la mine

- Ya .. I just enjoy teasing, am răspuns nepăsătoare. Mă simţeam mai confortabil cu un răspuns în engleză.

A ridicat o sprânceană şi s-a uitat ciudat la mine.

-Bine.. eu sunt Ştefan, zice şi întinde mâna sa facă cunoştinţă aşa cum se cuvine.

-Ella -îi zic fără să scot mâna din buzunar- deşi nu cred că contează, I’m a brat right? Nu pari genul care să vorbească cu fete răsfăţate.

S-a uitat din nou chiorâş la mine, foarte urât de data asta, viyibil insultat de faptul că nu am făcut cunostinţă aşa cum ar fi vrut el.

-Par de vreun anumit gen? întreabă suspicios.

-Da. Am spus, mai sigură pe mine decât de obicei, fericită că pot scoate in evidenţa la el toate lucrurile negative. Sincer, începuse sa ma enerveze. Pari genul de tip care se uită de sus la toată lumea lăudându-se cu ceea ce crede că ştie sin u bagă în seama fetele ca şi mine care sunt cu picioarele pe pamânt şi işi dau seama ce se întâmplă de fapt cu oamenii.

Adevărul este că aveam o părere destul de bună despre mine, şi, deşi in sinea mea ştiam că sunt destul de plictisitoare, num ă puteam detaşa de ideile mele despre viata. Pentru mine era totul sau nimic. Nu exista căldicel. Iar el era rece. Punct. Măcar mă detaşasem de începuturile alea de sentimente la timp.

-Ştii… zise dezamăgit, poate că eşti altfel decât îmi imaginasem tot timpul ăsta, whatever. Apoi merse înainte.

“Tot timpul ăsta”? am repetat în gând, ei bine, asta schimbă puţin lucrurile, se pare că până la urmă m-am înşelat, si l-am dezamăgit, asta e, o să supravieţuiască iar mie oricum nu-m păsa. Nu e nici prima şi nici ultima persoană pe care o dezamăgesc. “Life is disappointment” mi-am zis, toată lumea învaţaă asta mai devreme sau mai târziu.

13 februarie:

Îti împietreşti cite puţin inima ca să nu mai simţi durerea darn u iţi dai seama că bucăţelele de piatră din inimă se adună precum mercurul si îţi acoperă inima. Atunci vorbele” inimă de piatră” nu o să ţi se mai pară doar cuvinte, pentru că simţi.

Problema nu e cât şi cum dezamăgeşti. Problema e, pe cine dezamăgeşti. Prieteni? Vor supravieţui într-un final. Parinţi? Mai grav, dar te iartă. Prietenul? Nu e singurul băiat de pe planeta.. dar ce se întâmplă când te dezamăgeşti pe tine însuţi? Când ajungi atât de jos încât abea te poţi vedea, când eşti în întuneric şi aproape nu ţi se zăreşte faţa. Dar înca nu eşti la fund. Nu ai atins încă apogeul căderii, pentru că prăpastia în care cazi tu e cea mai adânca, aproape fără fund, e prăpastia mândriei. E atunci cănd crezi că te ridici dar de fapt cobori mai adânc.