How To Die

iunie 26, 2009 la 3:02 pm · Înregistrat sub despre viata

This was the first Shenya concert she had ever been. Unfortunately it was the last one too. The band was gonna break because of the drummer.

On the stage, Shenya was just ending a song and was preparing for the last one of  this concert’s. The crowd was chanting her name. Everybody was in trance. The drummer started gently to drum the beat of  “Sting”. Their least liked song. Hearing this Shenya called his name low: “Wolverine!”. He  blinked but continued the low drumming. She then smiled to the crowd, still chanting and went to the back of the stage where Wolverine was sitting. She  called his name again, her hand over  the microphone. ” Hey, the last song is “Break free”! Stop this beat now!”  He raised his yellow eyes at her. Shenya flinched. She had never seen him like that. She could read in his eyes the many hours of not sleeping, and something else she couldn’t recognize, fear, maybe, like he was going to do something very bad. He finally turned the beat into the right one and the lead guitarist started to play along with the rest of the band. Shenya then returned to the front of the stage after giving the drummer one last furious glare.

Ivy, in the middle of the crowd, saw the whole scene and wondered what was it about. She pitied the band for losing such a excellent drummer.When Shenya begun singing she forgot everything else and started to sing along the all-too-known lyrics. ” He’s breaking the fence/ He wants to be free!”

She stopped singing as the vocals raised three octaves. She felt the energy pulsing in her veins, She felt her soul rising with the octaves and then remaining somewhere up, in the air.

In the middle of the song the rain started to pour. Her soul came back into the body and then raised again. This was her favorite song of all times and she couldn’t express in words how she was feeling now, listening to it live, the whole crowd singing, the adrenaline rushing trough her blood. She was jumping to the rhythm as the whole tone was ascending to a summit and then descended rapidly to the glorious end.

As the last note was played and the last beat was beaten, it’s vibration still remaining into the humid air, Wolverine raised from his seat and got out of the stage. Ivy, seeing in this an occasion to get her precious autograph went trough the ecstatic crowd and followed him behind the stage. She could only see a glimpse  of his black  leather jacket entering the building behind the stage. She went after him and as she entered the concrete block she felt a big wave of fear around her.  Ivy swallowed the knot in her throat and went up the stairs where she thought he went.

The first floor was a long corridor with doors on both sides.In the end there was a matte glass wall through which you couldn’t see outside. She hesitated in the entryway  then heard a big noise coming from the furthest door. It was a sound like breaking pottery and a howl. Her heart grew smaller and started racing wild. She was suddenly cold from the wet clothes but she advanced on the hallway. The girl then heard a woman scream a scream so high and loud that her ears hurt.  Ivy stopped again hoping that it was a spider the woman was afraid of.  “God help me!”  she prayed , but it didn’t pass her mind to turn around and run away. Instead, she went further to the opened door and stopped near the wall, fearing to glance inside. Her breath was steady though her heart was pounding. She could hear better now. A tiny voice imploring between sobs, an alert breath. Ivy raised her eyes from the ground and was astonished by the view in the glass reflection. A man bent over a frail black-haired woman, her deep blue eyes, imploring him to spare her life: “No! No!  Please, don’t!” . Ivy closed her eyes, blinking. When she opened them again she saw the pocket knife arose in the man’s hand, ready to hit.

In that moment she wanted to scream, to run, regretting she even entered the block, but her legs wouldn’t move. She couldn’t even close her eyes to the ghastly images. All she could do was stare. The man’s armed hand went down with force and struck the woman’s belly. Ivy flinched as she saw blood streaming on the floor tiles. To her surprise, the man’s hand rose and then struck again with more force. And then again and again until the woman’s body went limp beside him. He raised then, the knife in his left hand filthy with red blood. She could see the woman’s eyes still open, now red at the margins, her mouth pouring blood on the floor.

The man turned and saw Ivy’s reflection in the hall’s glass. She startled and her feet unlocked. She got a glimpse of the killer’s golden eyes, filled with an animal rage and she recognized in him what once was the drummer of her favorite band. She ran on the corridor but felt the man running after her, as she couldn’t hear his footsteps on the soft carpet. She felt his breath on her neck and a powerful smell of blood.

His hand caught her shoulder then and turned her to face him. Even with a knife in his hand and a murderous look, Ivy could still see the beauty in the man in front of  her and her sight turned from fear to astonishment. Wolverine’s eyes changed too. Instead of furious he was now amazed. No one had ever looked like that at him before. He flinched from that thought and raised his bloody knife. “Wait!” the girl cried rising her arms to protect her. His hand stopped descending and he looked at her once again in astonishment. “People usually cried “No!” when other people wanted to kill them”, he thought.  Ivy didn’t wait for his answer. She knew she didn’t have time. ” I know you’ll kill me”,  she said, ” but will you please do it with only one cut?”. People are usually afraid of dying. She was now afraid of struggling between life and death. She wanted to die quick. “Cut me here”, she said touching her throat just under the mandible. “I don’t want to die slow”. He was shaken by her steady voice and firm last wish. The man lowered his arm to the level of her neck as she closed her eyes taking with her the last image of her killer: his gold eyes shocked and fierce though able to love, his untidy black hair spread all over his white face splattered with blood.  She felt the tip of the knife touching her throat and she stopped breathing. She waited, wondering if she was already dead, still feeling the smell of blood. Her ears tinkled as the blade pressed her skin. Then she could feel the cold of the blade no more and she wondered again if she was dead.

“Open your eyes” a soft voice said. She opened them and looked up at Wolverine’s face. His eyes were pleading now, like she was the killer and he was the victim. “I never knew you voice was so beautiful” she said, looking him in the eyes. “Is your  real name Wolverine?”. He didn’t answer. Though the knife was still in his hand, she approached him and put a hand on his face. She felt sorry for him. Feeling the touch, the man looked in her eyes and found there a sparkle of what he had searched all life.

“My name is Adam”  he left her eyes and looked down. ” I will still have to kill you.” “I know” Ivy said.  “You can’t let this job undone”. She took her hand back and it was bloody. She stepped back one single step and waited again.

Adam looked at his stained clothes and at his red hand and hated himself. “Run!” he said, “Run now or I kill you”, each word a small piece of his internal struggle. His pain was nearly visible and Ivy could certainly see it.  She came near him for a second time and easily touched his left hand. He did not move;  slowly, looking at his face, Ivy got the blade from his hands. He looked in her big black eyes once again, then she put the blade to her throat, her hand not even wavering. Adam looked at her, first confused, then horrified, seeing one drop of fresh blood descending on her beautiful white skin. He didn’t say anything, just catch her hand and threw away his knife which landed on the carpet, splattering it with blood.  Ivy didn’t even flinch when he did this. She kept looking in his melted-gold eyes searching for hope. He touched her cut and wiped the blood with his soft fingers, then took her hand and put it to his face, closing his eyes.

He had finnaly found what he was looking for. That life has a purpose.

Scrieti un comentariu

Metal

iunie 25, 2009 la 7:16 pm · Înregistrat sub poveste

Se trezi intr-o camera cel putin ciudata. In timp ce examina peretii inalti de metal, fara niciun geam, incerca sa nu se gandeasca incapere ca la o celula. Cuvantul ii trimitea fiori pe sira spnarii. Nu stia unde este sau cum ajunse acolo. Intoarse capul si cauta usa dar toti peretii erau la fel. bucati imense de metal. II era frig si tremura. Nu putea auzi nimic. Doar zgomotul scos de ventilatorul plasat prea sus pe unul din pereti. Desi nu erau geamuri, in camera era lumina. pe tavan existau doua neoane care scoteau o lumina alba si rece. Inspira adanc aerul metalic. Statea in mijlocul camerei si se simtea vulnerabila. Se tara spre unul din pereti. Era slabita. Nu-si amintea ultima oara cand mancase. Nu-si amintea nimic. Inchise ochii si isi goli mintea de absolut orice. Mereu o ajuta. Se rezema cu spatele de metalul rece si isi prinse genunchii cu bratele. Cand inima incepu din nou sa bata normal, incerca sa se gandeasca la ultima imagine care o avu cand era constienta. Statea in mijlocul pajistii de la bunica ei, in ploaie. Apoi nimic. Probabil lesinase. Isi privi mainile albe si vazu ca nu mai e imbracata cu hainele ei. Purta pantaloni lungi si bluza cu maneci, ambele din bumbac negru. Nu avea sosete iar picioarele si mainile ii erau inghetate. Puse capul inapoi pe genunchi si inspira. Aerul rece nu facea decat sa-i fie mai tare frig. Incepu sa fredoneze dar vocea ii suna sparta. Simtea lacrimi adunandu-se in colturile ochilor si duse mana la fata. Nu mai plansese de cand se imbolnavise mama ei. Acum nu era momentul sa verse nicio lacrima. Inspira din nou si ochii se umplura cu mai multa apa. Stranse din dinti isi baga unghiile in palme. Daca nu se poate abtine din plans. Macar sa nu planga ca o fata.

Va Urma…

Scrieti un comentariu

Căldură

iunie 11, 2009 la 6:24 pm · Înregistrat sub despre mine, poveste

Toată căldura de la amiază m-a înnebunit şi am început să am halucinaţii. Cred că m-am certat cu Vlad si Cătălin în aceeaşi zi. Dar ştiu că nu e adevărat.  E doar  în imaginaţia mea. Lemnul cabanei începe să se răcorească şi mă uit în sus: cerul devine din albastru, alb. Soarele nu mă mai arde,  deasupra crengilor celor mai înalte zăresc pete gri. Nori. O să plouă. În sfârşit. Stau sprijinită de veranda de lemn şi aştept picăturile salvatoare. Se răcoreste din ce in ce mai tare dar încă mi-e cald şi nu mai pot aştepta mai mult. Mă întorc şi deschid lada frigorifică de langă mine. Scot o îngheţată şi desfac repede ambalajul. O mănânc incet. Nu se topeste instantaneu acum. E a cincea îngheţată astăzi şi simt că aş putea uşor sări peste cină. Îngheţata îmi dă exact câtă energie am nevoie să trec peste zilele călduroase. Speram că în munţi e mai răcoare. Sunt sigură că şi azi au fost peste treizeci de grade. În condiţiile astea, nu vreau să-mi imaginez cum e la oras.  Pun ambalajul de la îngheţată pe balustrada  lată dar vântul începe să bată rapid şi mi-o smulge de sub palmă. Mă uit pierdută dupa el prin aer. Sper să nu ajunga undeva unde l-ar putea vedea Vlad. S-ar supăra. Din nou. Deci nu-mi imaginasem, chiar mă certasem cu el. Îmi trece prin minte discuţia cu el.Îi revăd faţa, cum ţipă la mine, cum mă ceartă, de parcă ar fi mama.  Oftez. Îmi amintesc apoi convorbirea cu Cătălin. Speram să mă înţeleagă. Nu puteam să plec de aici cât timp bunica era în spital. Eram blocată într-un sat de munte şi eu şi Vlad pentru cel putin înca două săptamani.  Din departare se aude tunând. Mă uit în zare. Norii ce deabea se vedeau cu zece minute în urmă acoperă acum o bună bucată din cer. Picură. Nu se mai aude nimic pentru un timp. Păsarile trebuie să se fi adapostit prin cuiburi iar insectele pe sub frunze. Un tunet puternic mă face să tresar.

Ca hipnotizată Ella se desprinde încet de balustrada veche şi se îndreaptă spre scări. Ploaia începuse. Ella se mişcă încet spre mijlocul pajiştei. Plouă din ce în ce mai tare. Cerul se întunecă brusc şi se dezlanţui furtuna. Vântul bate sălbatic mişcând copacii în toate direcîţiile, frunzele se desprind de crengi şi işi iau zborul spre cer, lovite de ploaie şi batute de vânt, rămân în aer până când se lipesc de trunchiul altor copaci sau de acoperişuri. Picăturile de ploaie sunt mari şi dese.  Se trântesc de pamânt şi împroaşcă în jur noroi. Liniştea, trecută demult, devine un vacarm. O combinaţie de picături de ploaie care se lovesc de tablele acoperişului, şuieratul violent al vântului şi geamuri lăsate deschise care acum se trântesc la locul lor. Ella, in mijlocul pajistii, ţinea ochii închişi şi faţa ridicată spre cer. Auzea picăturile trecându-i pe langă urechi şi trântindu-se de pielea ei dezvelită. Simţea cum apa se scurge pe piele, intră în haine şi se topesc în interiorul ei. Se simţea ca un foc mult prea dogorâtor care acum era stins. Se bucură de răcoarea serii ca de cea mai bună îngheţată. Inspiră adânc şi simţi miros de ploaie: iarba udă şi nori. Deschise ochii şi nu văzu decât ceaţă. Tot în jur îşi pierduse conturul şi se contopise cu ploaia. Închise ochii din nou. Norii deasupra ei, mişcaţi de masele de aer se ciocniră şi trosniră ca oasele rupte ale unui uriaş. Valea hui şi oamenii în case îşi făcură cruce.  Ella auzi trăsnetul şi simţi energia declanşata. Ridică mâinile şi se simţi, deşi îngreunată de apă, pentru prima oară eliberată de griji. Uită de tot, de toate şi de ea insăşi. Cinci secunde după ce sunetul trăsnetului încetă, se lumină totul. Ella deschise ochii uimită de lumina bruscă, pentru o jumatate de secundă putu să observe peisajul în cele mai adânci detalii, după care se întunecă din nou. Şi căzu moale pe pământ.

De când începu ploaia, Vlad alerga să bage păsarile în cuşti şi să se asigure că nu ies de acolo. Nu se gândi la sora lui, fiind sigur că e înauntru, citind sau desenând. Când termină de închis păsarile deja ploua tare. Alergă spre casă şi nu se uită decât să nu calce în noroi. Apasă pe clanţă şi intră în bucătăria bătrâneasca.

-Ella! Ella, adu-mi un prosop!

Nu se auzi nimic aşa ca mai incercă odata. Se descalţa şi intră în camera de zi. Ella nu era pe niciunul din cele doua paturi iar cartea era cum o lăsase, închisă pe masă. Observă că uşa de la intrarea principală era încă deshisă şi se întreba ce motiv ar fi avut sora lui să facă asta pe o vreme ca asta. “E atât de neatentă!” îşi spuse şi ieşi să închidă uşa. Puse mâna pe clanţa şi nu apucă să tragă uşa pentru ca cerul trăsni. Inima îi îngheţă pentru o secundă şi închise ochii strâns acoperindu-şi faţa cu cealaltă mână. Când îi deschise afară era atâta lumina că ochii il dureau. Inima îi îngheţa din nou cand o văzu, în mijlocul pajiştii, pe Ella prăbuşindu-se în ploaie. Apoi lumina fulgerului dispăru şi rămase, cuprins de întuneric şi de spaimă, uitându-se în gol spre locul unde o văzu pe sora sa căzând.

Comentarii (2)

Ploaie

mai 30, 2009 la 7:25 pm · Înregistrat sub poveste

Rain__by_BartoZ- Daca nu intri acum in casa, ies in ploaie si stau ud pana iti intra mintile in cap! îi urla din prag.

Ella deabea auzi dar tresari. Nu se misca insa deloc. Catalin ofta si iesi in ploaie. Se opri la zece metri de ea, in noroiul de pe campul larg. Ii era frig dar voia numai  sa functioneze planul.

-Sper sa-ti intre mintile in cap repede! Deja sunt ud leoarca!

Ddesi ii era frig si tremura, strigatul lui era ferm si rece. Ella tresari din nou. Si-ar fi dorit sa stea macar langa el, daca tot erau amandoi in ploaie. Si-a promis insa ca va sta afara pana cand va reusi sa-si dea seama ce e cu ea si nu avea de gand sa cedeze.

Din departare se vedeau vag doua umbre ca doua statui. Una dreapta cu ochii fixati rece in gol, cealalta,  ceva mai departe, privind in jos. Ultima, o faptura ce avea sa cedeze nervos in orice clipa. Singurele sale lacrimi ,picaturile de ploaie care i se scurgeau continuu pe fata.

Ea voia sa-i spuna sa plece, sa strige ca daca nu va intra in casa se va imbolnavi. Dar stia ca nu are rost. Pentru ca, la fel ca ea, el nu va pleca de acolo pana cand nu isi va indeplini scopul. Unul din ei trebuia sa cedeze. Iar Ella stia ca niciodata Catalin nu va ceda primul. In momentul acela il ura pentru ce i-a facut. A izbucnit nervos o data si a pornit apasat spre casa. In spatele sau, Catalin si-a permis sa tremure o data. A zambit victorios si a mers in urma ei spre intrare. Inauntru era cald si deabea acum si-au dat seama amandoi cat de ude le sunt hainele. Ella a ignorat frigul si s-a asezat ghemuita pe un fotoliu. Apa din haine intra in materialul moale si in perne. “N-are decat sa se ude!” isi spuse.

Catalin se dezbraca de tricou si il arunca ud pe un scaun. Porni spre Ella care, desi il simti, nu schita niciun gest, si o ridica in brate asa ghemuita cum era. Ţipa odata slab. Nu se astepta la asta. A incercat sa se miste, sa scape din stransoare lui dar nu a reusit decat sa-l dezechilibreze pentru o secunda. In alte circumstante s-ar fi simtit bine dar acum isi simtea hainele ude pe corp, simtea caldura iesind din pieptul lui gol, simtea raceala cu care el o trata.

Mergea pe holul ingust din living spre baie. Catalin deschise usa cu cotul si o lasa pe Ella pe jos. Stateau fata in fata la jumatate de metru departate unul de altul, privindu-se rece fara sa spuna nimic. Apa rece curgea din hainele si parul Ellei. Era lipit de fata si o deranja, dar nu s-a miscat sa il dea deoparte. Catalin o privea glacial. Pentru ea facuse atat de multe  iar ea nu accepta acest mic compromis. Clipi cand o picatura din par ii intra in ochi.

-Ai apa calda. Fa un dus si schimba-te in haine uscate. Vin sa te verific intr-un sfert de ora. O credea in stare sa stea pe gresie jumatate de ora in hainele saturate de apa, doar ca sa nu faca ce spune el.

Se mai uita la ea odata si iesi trantind usa.

Ella stia ca nu va ezita sa intre peste ea in baie peste exact un sfert de ora. Isi inghiti orgoliul si se dezbraca incet, lasand hainele ude pe podea, dupa care intra in dus.

Comentarii (6)

Bruises

mai 16, 2009 la 11:07 pm · Înregistrat sub despre viata

SquirelHere’s a very nice video I found. It’s actually the most adorable squirel video I’ve ever seen. The song is Bruises by Chairlift.

Bruises- Chairlift

Now I’m singing by myself.

Moral:   Life is persuasion. You can’t get what you want the first time. And while you’re trying, you need help from family as well as friends too. Bruises are just a part of the equation .

Good Night!

Scrieti un comentariu

1

aprilie 7, 2009 la 7:37 pm · Înregistrat sub despre mine, despre viata

Egoism e atunci când nu îi laşi spaghete şi surorii tale.

Selfishness is when you don’t share spagetti with your sister.

Scrieti un comentariu

Încă o dată

martie 30, 2009 la 8:46 pm · Înregistrat sub despre mine, poveste

Cine a mai citit blogurile mele anterioare :    RoXo şi   Driving trough life ştie că aveam început un roman :D . Găsiţi aici primul capitol . După ce, in 3 ani am scris 40 de pagini de caiet A6, m-am lăsat şi nu pentru că îmi displacea subiectul, ci pentru că nu aveam timp sau super- inspiraţie. Inspiraţie simplă mai erau câteva rămăşiţeş adică dacă mă aşezam să scriu, continuam povestea câteva pagini.

De curând însă, am avut un fel de nevoie de a scrie ceva, şi cum am văzut că romanul e o ţintă prea înaltă, m-am apucat de scris povestiri scurte(ceea ce nu se mai aplică acum având în vedere faptul că eu cînd mă apuc de scris nu mă mai opresc). Am cerut păreri in legătura cu subiectul povestirilor mele şi am pornit la treabă.

Inspiraţia a venit curând, neanunţată, şi aşa m-am apucat de scris. Scriam aproape în fiecare zi. Nu stăteam mai mult de cinci minte uitându-mă la foaie fără să scriu nimic, iar atunci stăteam aşa pentru că mă furau gândurile prin alte părţi.  Prea mult cu vorba.  În continuare pun cateva rânduri/ pagini din cât am scris până acum pe calculator.

P.S. Treaba cu copyrightul e valabilă şi aici… Cu alte cuvinte, eu sunt autoarea şi nimeni înafară de mine nu are dreptul să copie, să reproducă sau să listeze orice parte din fragmentele de mai jos fără aprobarea mea.

Enjoy!

Mă întalneam cu el în fiecare dimineaţa. “Mă întalneam” e cam mult spus, de fapt. Călătoream în acelaşi autobuz spre şcoală pentru că stăteam în cartiere apropiate.

De obicei plecam de acasa la 7 fără 8 minute şi ajungeam în staţie cu 2 minute înainte de a veni autobuzul.

În ziua aceea am plecat la fără un sfert. Mă trezisem devreme şi terminasem de mâncat la timp aşa că m-am îmbracat şi am plecat mai repede. Ei nu erau acolo. “Ei” însemnand vreo cinci fete cu care nu am vorbit niciodată şi vreo trei băieţi la care nici nu mă uitam. Nu sunt o persoana sociabilă. Nu vorbesc decât daca sunt întrebată  şi nu pot duce o conversaţie la ceva interesant decât dacă persoana cu care vorbesc are o pasiune pentru discuţii. Îl remarcasem pe băiatul acela pentru că era singurul mai apropiat de gustul meu. Niciunul din băieţii de la şcoala nu era prea interesant şi o schimbare în peisaj, ca acest băiat era binevenită. Era nou în oras, ştiu asta pentru că nu-l văzusem pâna atunci şi pentru ca avea pe ghiozdan numele fostului săau liceu. Îl vedeam aproape in fiecare dimineaţa şi după-amiaza. Mă uitam la el destul demult şi cred că inima mea inceprea să simta lucruri. Ştiam că nu ma puteam îndrăgosti de el. Nu îl ştiam, nu părea foarte impresionant şi nici dornic de a avea pe cineva, deci nu aveam niciun motiv să mă gândesc la el ân drum spre statie sau să-mi bată inima mai tare atunci când îl vedeam. Reacţtiile corpului meu mă enervau si începusem de ceva timp sa îmi înfig unghiile în palma când gândurile plecau aiurea. Mi-aş fi dorit să-mi fi ramas urme în palmă. Să fiu mândră de realizări, mândră că am reuşit să-mi strunesc gândurile. În dimineaţa în care am plecat mai devreme de acasă mi-a fost mai uşor să num ă mai gândesc la el. Îimi uitasem căştile de la mp3 player pe birou şi mă puteam gândi la alte lucruri. Când am ieşit în intersectie am fost foarte tentată să mă uit în direcţia din care venea el, dar am reuşit să ma stăpânesc chiar şi fără să îmi rănesc palmele şi cred că aveam un zâmbet trimfător pe faţă când l-am văzut trecând chiar pe lângă mine. Reacţia inimii nu mi-a fost favorabilă dar imi venea să râd. Am mers în spatele lui până în staţie dar am încetinit pasul, părea că nici el nu se simţea  confortabil de apropiere. A trebuit să aştept cinci minute să vină autobuzul. M-am aşezat la locul meu obişnuit de unde nu vorbeam cu nimeni. Când a ajuns, ca de obicei m-am ândreptat spre intrare. El s-a băgat în faţa mea; întotdeauna făcea asta si m-a enervat, asa că am vrut să intru în faţa lui dar după o clipă m-am razgândit. Păru enervat de ceea ce tocmai am făcut şi m-a lăsat să intru. Mi-a spus: “Hai!” pe un ton enervat.

Nu m-a enervate dar am simţit cum toate acele speranţt mici s-au năruit. Tot ce încercam eu să along băgându-mi unghiile în palma a făcut el cu doar un cuvant. Nu pot să spun ca nun îi eram puţin recunoscătoare pentru asta. Deranjată fiind de tonul lui înţepatoram gândit-cu voce tare, se pare- ” Loser” în acelaşi timp din spate am auzit, cu acelaşi ton, vocea lui spunându-mi: ” Brat!”. M-am facuit ca nu aud şi m-am aşezat la locul meu obişnuit din spate. El s-a aşezat într-un scaun mai în faţa. Nu prea îi pasa unde stătea. Din fericire în dimineaţa aceea nu venise singura persoană  cu care vorbeam în drum spre şcoala. Numele ei era Iulia şi nu ma simţeam neapărat ne în prezenţa ei. Subiectele de discuţii se îndreptau întotdeauna spre şcoala pentru că era în liceu cu mine. În ziua respectivă luase autobuzul mai devreme, avea o lucrare de dimineaţă şi voia să mai înveţe. Asta m-a ajutat. Probabil ar fi trebuit să-I explic de ce am făcut “ratat” un om pe care nu-l cunoşteam iar discuţiile pe teme din astea nu-mi prea plac. Tot drumul spre şcoala in autobuz m-am uitat pe geam regretând ca am uitat căştile  de la plazer acasă. Acum eram nevoită să aud bârfele fetelor din spate şi radioul obişnuit. Din când în când mintea pleca spre subiectul pe  care mi l-am interzis apoi mă forţam să-mi amintesc ultimile lui cuvinte. Zâmbeam, pentru că in sfarşit câştigam lupta cu mine, şi cred că zâmbetul nu era doar în mintea mea.

Am coborât din autobuz şi m-am îndreptat liniştită spre şcoală cu mintea departe la cine ştie ce lucrurui inutile. Liceul “lui” era în drum spre al meu,destul e aproape  de locul unde oprea autobuzul. Deşi stătuse mai în faţa, a coborât după mine din autobuz şi i-a luat ceva timp să mă ajungă din urmă.

-Eşti înteagă la minte? Se rasti la mine

- Ya .. I just enjoy teasing, am răspuns nepăsătoare. Mă simţeam mai confortabil cu un răspuns în engleză.

A ridicat o sprânceană şi s-a uitat ciudat la mine.

-Bine.. eu sunt Ştefan, zice şi întinde mâna sa facă cunoştinţă aşa cum se cuvine.

-Ella -îi zic fără să scot mâna din buzunar- deşi nu cred că contează, I’m a brat right? Nu pari genul care să vorbească cu fete răsfăţate.

S-a uitat din nou chiorâş la mine, foarte urât de data asta, viyibil insultat de faptul că nu am făcut cunostinţă aşa cum ar fi vrut el.

-Par de vreun anumit gen? întreabă suspicios.

-Da. Am spus, mai sigură pe mine decât de obicei, fericită că pot scoate in evidenţa la el toate lucrurile negative. Sincer, începuse sa ma enerveze. Pari genul de tip care se uită de sus la toată lumea lăudându-se cu ceea ce crede că ştie sin u bagă în seama fetele ca şi mine care sunt cu picioarele pe pamânt şi işi dau seama ce se întâmplă de fapt cu oamenii.

Adevărul este că aveam o părere destul de bună despre mine, şi, deşi in sinea mea ştiam că sunt destul de plictisitoare, num ă puteam detaşa de ideile mele despre viata. Pentru mine era totul sau nimic. Nu exista căldicel. Iar el era rece. Punct. Măcar mă detaşasem de începuturile alea de sentimente la timp.

-Ştii… zise dezamăgit, poate că eşti altfel decât îmi imaginasem tot timpul ăsta, whatever. Apoi merse înainte.

“Tot timpul ăsta”? am repetat în gând, ei bine, asta schimbă puţin lucrurile, se pare că până la urmă m-am înşelat, si l-am dezamăgit, asta e, o să supravieţuiască iar mie oricum nu-m păsa. Nu e nici prima şi nici ultima persoană pe care o dezamăgesc. “Life is disappointment” mi-am zis, toată lumea învaţaă asta mai devreme sau mai târziu.

13 februarie:

Îti împietreşti cite puţin inima ca să nu mai simţi durerea darn u iţi dai seama că bucăţelele de piatră din inimă se adună precum mercurul si îţi acoperă inima. Atunci vorbele” inimă de piatră” nu o să ţi se mai pară doar cuvinte, pentru că simţi.

Problema nu e cât şi cum dezamăgeşti. Problema e, pe cine dezamăgeşti. Prieteni? Vor supravieţui într-un final. Parinţi? Mai grav, dar te iartă. Prietenul? Nu e singurul băiat de pe planeta.. dar ce se întâmplă când te dezamăgeşti pe tine însuţi? Când ajungi atât de jos încât abea te poţi vedea, când eşti în întuneric şi aproape nu ţi se zăreşte faţa. Dar înca nu eşti la fund. Nu ai atins încă apogeul căderii, pentru că prăpastia în care cazi tu e cea mai adânca, aproape fără fund, e prăpastia mândriei. E atunci cănd crezi că te ridici dar de fapt cobori mai adânc.

Scrieti un comentariu

Nobody!

martie 14, 2009 la 1:34 pm · Înregistrat sub despre viata

Pulse

Pulse

Sometimes I wish I could save you
And there’re so many things that I want you to know
I won’t give up till it’s over
If it takes you forever I want you to know

Simple Plan- Save you

Someone save me if you will
And take away all these pills
And please just save me if you can
From my blasphemy in my wasteland

Shinedown- Save me

Come on and save me I’m loosing my touch
Day after day cause I miss you so much
Come on and save me I’m loosing my mind
Waiting and waiting for you to be mine
Come and save me from me…me

Morandi- Save me

Save me save me save me
I cant face this life alone

Queen- Save me

Look at that, everyone wants to be saved.. And let’s face it, you wait for something to save you too… You don’t care if it’s a lover or a friend, or love , or family, you just want to be saved from yourself.

You are sinking in your everyday problems trying to survive. That’s all.. Your goal in life. Surviving. Surviving this miserable life so when your hero comes you’re not dead, you’re still breathing, your heart’s still beating; unevean and slow, but you’re alive. And then your hero comes and does to you whatever he wants then, like magic, you’re saved. Suddenly you enjoy life, see things you didn’t use to see, you stop to smell a flower, to listen to the birds and to admire a couple cuddling on a bench. Suddenly you change for all the people around you because you found love and you feel like floating.

WAKE UP!! Nobody is coming for you!!

It happens in the movies, it might have happened once or twice in the real life, but it’s not happening to you!

Life is dissapointment, everyone you love, sooner or later leaves you or dies, there’s nothing you can do. You end up alone, sitting in the middle of the road thinking what have you done with you life.You end up just like evrybody else.

No one is coming to save you. Only you can do it. By stepping on your ego. Believe it or not, you are your worst enemy. And you cannot defeat it, that would mean killing yourself. And you’re not going to do that. You’re not going to step on your ego.

So keep your head straight and do whatever you want to do. don’t hope for anything or dream too much, because dreams are made to be broken. Ask anyone.

P.S. I’m sorry

Comentarii (1)

Este timpul nostru.

martie 5, 2009 la 9:12 am · Înregistrat sub despre viata

Sa schimbam ceva.

http://tudorchirila.blogspot.com/2009/03/scrisoare-catre-liceeni.html

Comentarii (1)

60 seconds- English version

februarie 18, 2009 la 10:16 pm · Înregistrat sub despre viata

old_clock_by_hclemon

It’s a story that begins with me, and ends with me. It’s just a matter of starting and ending. The rest is an individual story. Unique and yet the same as everybody else’s.

“No man is an island”

“If we aren’t islands we would be lost, we would sink in others’ tragedies. We were transformed in islands by the others’ tragedies, by our own island nature, and by the configuration and the repetitive form of the stories. The configuration doesn’t change. Once upon a time it was a man that was born, lived and then, a reason or other, he died.”*

I didn’t think at first that it is addressed to me, but why would I? That’s what’s everyone says. Someone must read their books too. The second time, you understand it better. You understand why you feel miserable, disgusted, you feel contempt, apathy, rage, because he wants so. He wants you to feel like an instrument. You become the slave of some lines; you can even feel stabs in the heart and galls on your face.

1 2 3 4 tick tack tick 8 9 tack tick 12 13… I’m watching a movie. I’m not paying attention, and I realize that only in the end when I see I can’t remember anything from it… 30 31 32 tack tick tack It’s closed air in here, a small room. Maybe I should ask for another office. Maybe I’d better ask for a rise. It’s not a good idea to work in a small office with windows in the sun at midday in the middle of July, though. I have to stay here until 4 pm or they won’t pay the whole wage. You should be happy when it’s payment day, but you’re not. The installments must be paid, and there are the taxes too and you have to repair the kitchen sink. There’s nothing left for you, again. You sit on a chair, with your head in your hands, eyes closed, trying to find a way out of all these. …tick tack… you can’t focus at all… 45 46 47 tack tick… it’s pleasant to get out with your friends in the evening. The cool air clears your mind and you forget everything. You can laugh freely in a park or in the pub you usually gather … tick tack tick… Time comes closer…tick tack… you laugh heartily and enjoy a nice afternoon… tick tack tick.. .The time touches your spine leaving behind a shivering tremble. You suddenly stop laughing. Your heart beats fast “What was that?” you wonder. The others seem not to observe that you don’t laugh with them anymore. The time touches you… tick tack 54 55 and you realize you become older by every second 60. What’s there to be done?

* Neil Gaiman – “American Gods”

The assertion:”No man is an island” belongs to John Donne.

One Day I Will- Yiruma

Scrieti un comentariu

Older Posts »